Colos cenuşiu plămădit din granit,
Cu nori şi cu vulturi pe frunte,
De veacuri şi veacuri mereu neclintit
Se-nalţă magnificul munte.

Îmi umplu privirea de el, copleşit,
Strivit de statura-i imensă,
Şi-n chinga micimii mă simt stingherit,
Cuprins de o teamă intensă.

Însă, deodată, în duhul înfrânt.
În mult prea umila-mi fiinţă,
Coboară o forţă venind din Cuvânt,
Puterea numită credinţă

Şi vajnicul munte devine stingher
Chircindu-şi trufia spre poale,
Căci pot cu credinţa primită din cer
Să-l mătur, să-l mătur din cale.

Ce mare putere ne-a dat Dumnezeu
Sădindu-ne-n inimi credinţă,
Ştiind că prin ea, în furtună, mereu
Putem să avem biruinţă.

Purtăm rădăcina credinţei în noi,
S-o creştem cu multă migală,
Udând-o mereu cu-ale rugilor ploi,
Ferind-o de orice-ndoială.

Căci prin credinţă, tezaur de preţ,
Crescut din divinul grăunte,
Eu pot să cutez, să rostesc îndrăzneţ:
Eu cred,deci tu mută-te, munte!

Amin
Vulcan, 23 oct. 2010